În noaptea lungă, tăcerea a cernut,
Ca fulgii albi, dorințele s-au pierdut.
Frigul din oase, un vechi companion,
Îmi strigă povești de dragoste și abandon.
Sub cerul cenușiu, visurile-s lipsă,
Amintiri ce mă frâng, în umbre-s înghițite.
Trecând pe alei, cu pași nesiguri,
Caut căldura, dar singur mă-nvârt in cerc.
Fereastra deschisă de glasul vântului,
Îmi șoptește secrete ce vin din adâncuri.
Un dor de iubire, ce nu poate muri,
Chiar dacă frigul din oase mă-nspăimântă, va veni.
Spre zori mă avânt, cu sufletul zbuciumat,
Pe drumul lăsat, dar nu uitat.
Căci fiecare pas e o luptă, un test,
Înfrigurat de răceală, dar plin de protest.
Strâng un pic de căldură din rămășițele tale,
Și frigul din oase, acum nu mai doare.
În brațele tale, voi găsi refugiu,
Iubirea ne va salva, călcând peste frig.
Când zăpada cade, ca o mantie albă,
Ne ungem cu amintiri, sub cerul ce se lasă.
Frigul din oase, o poveste veche,
Dar împreună, iubirea mereu ne leagă.
Aș vrea să te strâng, să te simt mereu,
Să facem din frig, un cântec în doi.
Împreună, în noapte, cu vise în flacări,
Frigul din oase va fi doar o amintire, o lacrimă rece.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu